LA QUIETUD COMO UN PRINCIPIO DE CREACION POETICA
de Daniel Dragomirescu
Cada obra poética relevante tiene particularidades distintivas en un contexto cultural y temporal. Shakespeare es el creador de sonetos de un valor especial, Baudelaire se particulariza por sus “Fleurs du mal” y la estética del feo, el poeta simbolista rumano George Bacovia es el poeta del “plomo” y de las “lacustras”, y la enumeración podría continuar. Con otras palabras, queremos decir que la creación poética de valor tiene una marca estética distintiva.
Las colaboraciones poéticas publicadas estes últimos anos por la revista multicultural “Horizonte literario contemporáneo” confirman que la poesía mexicana de hoy, como la creación poética de otros países de América Latina, tiene vitalidad y representatividad en el contexto de la literatura contemporánea y es también la continuadora de las tradiciones poéticas valiosas del siglo anterior.
Para un lector atento, la poesía de Marina Centeno no tiene solo las marcas de un arte poética modernista, sino también particularidades distintivas, como expresión natural de una personalidad creadora y original. Su poemario “Quietud” convierte una actitud psicológica y humana en un verdadera arte poética. La quietud es un principio generador de la poesía de Marina Centeno e igualmente es una verdadera categoría poética, como es el soneto, por ejemplo: un vehículo apropiado de la sensibilidad poética contemporánea, y también una marca personal de su creación. De expresión concentrada, como tanka o haiku, las Quietudes de la autora atraviesan como un hilo rojo el poemario desde al inicio al fin, realizando un equilibro y la unidad composicional. En imágenes llenas de expresividad, la voz poética comunica sentimientos profundos, presentados unas veces de una manera aforística. Muchos versos son citables por sus perfección formal y también por el mensaje contenido, prueba de una poética superior: “El paisaje de viernes / se inunda de quietud / y recorro con los dedos / los bordes de tu cuerpo”; “De la soledad bebemos sólo sombras”; “somos dos equilibristas / en medio de un océano de palabras”; “En el jardín las rosas se marchitan / y gotean en la persiana / viejas fotografías”.
Con títulos llenos de sugerencia, los 10 compartimientos del poemario hacen una circunscripción del discurso poético, delimitado entre “La Opresión de la lluvia” (primero segmento composicional) y “La ruta de la despedida”, que cierra el círculo, pasando por “Espacios estrechos” (segmento 4) y por “El Túnel blanco” (segmento 5). Un verdadero itinerario a través de una geografía poética particular. Pero la realidad de los textos revelan mayormente una postura estática existencial. El poema emblemático del volumen, “La opresión de la lluvia”, presenta un paisaje dramático, como expresión de una actitud o experiencia existencial. En el contexto, la lluvia se convierte en una imagen con un sentido negativo, mas allá del sentido común consagrado por tradición “lluvia – agua – vida – buena condición existencial”. En estos versos la lluvia es desolación, es inseguridad, es una condición perjudicada. Frente al ambiente lluvioso, el ser humano parece sin protección, como frente su destino: “No me he puesto el hipil / la humedad de la lluvia entra por los huecos de la hamaca / mientras parpadea tu rostro a contraluz” Es un apocalipsis acuático, que se convierte en un régimen de existencia.
Así como lo sugiere uno de los dibujos de José Centeno, los movimientos de la vida espiritual en esta creación poética se manifiestan “entre el Faro y el Mar”. Bajo la inspiración de la autora, la geografía real yucateca produce, por transfiguración, una geografía poética particular, al punto de contacto entre los elementos primarios, que se encuentran desde la antigua “Enuma Elish” de los sumerianos hace al sagrado “Popol Vuh” de los Mayas, y son capitalizados en los antiguos sistemas filosóficos de los griegos: la tierra (“terra firma”) - la agua o el mar (“thalassa”). Es una geografía dominada por la agua, las intemperies, el mar, la playa, la erosión, las inundaciones, los vientos, las tormentas, las medusas, el sol y las nubles en un medio marino, las ondas, los naufragios, el atardecer marino, el océano y la inmensidad liquida, la arena de la playa, las gotas de agua, la lluvia, los corrientes de agua, la calma aparente entre dos tormentas, el abismo, las arenas que invaden las viviendas y habitaciones, la orilla del mar, una serie de elementos construyendo un vasto imaginario poético. Y también estos son motivos y símbolos recurrentes, en la textura del discurso poético, traduciendo con la discreción necesaria los sentimientos de melancolía o de tristeza, otras veces de experiencia. El poemario se construye como un itinerario que lleva el lector del Infierno de “Lasciate ogni speranza...” (Dante Alighieri) al Purgatorio de la experiencia y de los horizontes abiertos. La escena se ilumina progresivemente y la voz poética exprime esta realidad/aspiracion interior. Así, con un buen instinto creativo, es desarrollada una poética modernista con elementos románticos de un lado y postmodernos de otro, de buena cualidad; esta poética comunica con el lector e inspira una actitud existencial mas profunda: “(...) Una sola medusa friccionando la noche / en su honda otoñal -tempranamente hostil- / que se extiende a lo largo del atardecer // Y volver al naufragio / porque somos capaz del celibato / cuando todo es páramo en el mar / Hay una inmensidad sobre nosotros / que nos llena de azul la soledad” (Erosión XVII); “...basta un túnel para esculpir la piedra / amedentrar el agua que viene como un río a inundarnos” (El túnel blanco).
De punto de visto tematico, el tiempo (“fugit irreparabile tempus”) y el dramatico sentimiento de la volatilidad temporal que hace y destruye todos en nuestras existencias representan las dimensiones principales y ofrecen la oportunidad de imágenes sugestivas, que no pueden pasar inadvertidas. Las imágenes metafóricas sorprenden por la fragancia y originalidad. En el Purgatorio personal del poeta “Los minutos caen sobre mis hombros / como dardos de azúcar” (La espera); “Era un instante en cada brújula / protestando inestable a la corriente” (Erosión XVII); “el vandalismo de las horas” (Quietud); “Somos los ciegos que deambulan / Tropezando con las muebles / y acariciando las paredes / para no caer” (Quietud).
La perspectiva sobre el amor, una otra tema fundamental en la creacion poética de Marina Centeno, es comparable con la fuerza de sugerencia que puede encontrarse en la “Primavera” de Boticelli. Se trata de un discurso poético que une la atracción sensual y espiritual de una manera metafórica, como en estos versos, que encantan por las imágenes que hacen del sagrado y del profano un todo unitario: “...Amo la suavidad de tus jardines / con el aroma a sándalo / en que entalla tu piel la cremallera / donde el bulto pesa / en lo obtuso /.../ Por eso amo todo lo que es tuyo / hasta el zumbido del aire / cuando pasas frente a la soledad y la distancia” (Ese).
Con una actividad poética y cultural sostenida por su presencia visible en diferentes antologías, por colaboraciones importantes en diferentes revistas culturales mexicanas y extranjeras y, este último tiempo, por la realización de la emisora de poesía en Radio Ecológica (desde Mérida – Yucatán), Marina Centeno se presenta ahora, después de una atenta preparación, con su “Quietud”, un poemario de un real valor, que merece con certeza la atención y los elogios justos del público que ama la poesía actual.
Bucarest, Union Europea, 29 de Agosto de 2012
"Quietud" Marina Centeno Pags. 9,10,11,12 y 13
Ediciones de la Universidad Autónoma de Yucatán
Derechos Reservados 2012
LINIŞTEA CA PRINCIPIU DE CREAŢIE POETICĂ
de Daniel Dragomirescu
Fiecare operă poetică relevantă prezintă particularităţi distinctive într-un context cultural şi temporal. Shakespeare este creatorul celebrelor sonete, Baudelaire se distinge prin “Florile răului” şi prin estetica urâtului, românul George Bacovia este poetul “plumbului” şi al ‘lacustrelor”; şi enumerarea ar putea continua. Cu alte cuvinte, vrem să atragem atenţia asupra faptului că orice creaţie poetică de valoare presupune o marcă estetică distinctă.
Colaborările poetice publicate în ultimii ani în revista “Orizont literar contemporan” confirmă că poezia mexicană de azi, ca şi creaţia poetică din alte ţări ale Americii Latine, are vitalitate şi reprezentativitate în contextul literaturii contemporane şi este de asemenea continuatoarea tradiţiilor poetice valoroase din secolul precedent.
Pentru oricare cititor atent, poezia Marinei Centeno nu are doar mărcile unei arte poetice moderniste, ci şi alte particularităţi distinctive, ca o expresie firească a unei personalităţi creatoare originale. Volumul său de debut, Quietud/Linişte (editat de Universitatea din Merida, 2012) transformă o atitudine psihologică şi umană într-o veritabilă artă poetică. Liniştea este un principiu generator de poezie la Marina Centeno şi totodată este o veritabilă categorie (specie) poetică, precum sonetul, de exemplu, un vehicol potrivit al sensibilităţii poetice contemporane, precum şi o marcă proprie a creaţiei sale. Cu o expresie concentrată, apropiată de tanka sau haiku, liniştile autoarei traversează precum un fir roşu volumul de la început până la final, realizând un echilibru şi o unitate compoziţională remarcabile. În imagini pline de expresivitate, vocea poetică transmite sentimente adânci, prezentate uneori într-o manieră aforistică. Multe versuri sunt citabile pentru perfecţiunea lor formală şi de asemenea pentru mesajul conţinut, drept probă a unei arte poetice superioare: “Peisajul de vineri / se inundă de linişte / şi străbat cu degetele / marginile trupului tău”; “În grădină florile se ofilesc / şi picură în persiană / fotografii vechi”.
Cu titluri sugestive, cele zece părţi ale volumului realizează o circumscriere a discursului poetic, delimitat între “Opresiunea ploii” (primul segment compoziţional) şi “Drumul despărţirii”, care închide cercul, trecând prin “Spaţii înguste” (segmentul 4) şi prin “Tunelul alb” (segmentul 5). Un veritabil itinerariu printr-o geografie poetică particulară. Dar realitatea textelor revelează în linii mari o postură existenţială specifică Poemul emblematic al volumului, “Opresiunea ploii”, înfăţişează un peisaj dramatic, drept expresie a unei atitudini / experienţe existenţiale. În context, ploaia se transformă într-o imagine de sens negativ, dincolo de sensul comun consacrat de tradiţie: “ploaie – apă – viaţă – condiţie convenabilă de existenţă”. În aceste versuri ploaia este dezolare, este lipsă de siguranţă, este condiţie nefavorabilă. În faţa mediului diluvian, fiinţa umană pare lipsită de protecţie, precum în faţa destinului însuşi: “Nu mi-am pus vestmântul hipil / Umiditatea ploii intră prin găurile hamacului / Pe când chipul tău sclipeşte în unduirea luminii”. Este o apocalipsă acvatică, care devine un regim de existenţă.
Aşa după cum sugerează unul dintre desenele lui José Centeno, unul dintre ilustratorii volumului, mişcările vieţii spirituale din această creaţie sunt circumscrise simbolic “între Far şi Mare”. Sub inspiraţia autoarei, geografia reală a Yucatanului natal produce, printr-un proces de transfigurare, o geografie poetică particulară, la punctul de contact dintre elementele primordiale, prezente în străvechea Enuma Elish a sumerienilor şi în Popol Vuh, cartea sacră a mayaşilor, şi care sunt capitalizate de sistemele filosofice antice: pământul (“terra firma”) – şi apa sau marea (“thalassa”). Este o geografie dominată de apă, intemperii, mare, plajă, eroziune, inundaţii, vânturi, furtuni, meduze, soare şi nori într-o ambianţă marină, valuri, naufragii, înserări marine, ocean şi imensitate lichidă, nisipul de pe plajă, picături de apă, ploaie, curente de apă, liniştea aparentă între două furtuni, abis, nisipuri care invadează locuinţele şi încăperile caselor, ţărmul mării, un lung şir de elemente alcătuind un vast imaginar poetic. Şi totodată acestea sunt motive şi simboluri recurente, în structura textului poetic, traducând cu discreţia necesară sentimente de melancolie sau de tristeţe, alteori de speranţă.
Volumul se construieşte ca un itinerariu care-l poartă pe cititor din infernul acelui “Lasciate ogni speranza...” (Dante Alighieri) până în Purgatoriul speranţelor şi al orizonturilor deschise. Scena se luminează progresiv şi vocea poetică exprimă această realitate / aspiraţie sufletească. Astfel, cu un bun simţ creator, se dezvoltă o poetică modernistă cu elemente (neo)romantice de o parte şi postmoderniste pe de alta, de o bună calitate; această poetică amplă comunică cu cititorul şi insuflă o atitudine existenţială mai profundă: “(...) O singură meduză frecţionând noaptea / în unda-i autumnală – prematur ostilă - / care se-ntinde în largul înserării // Şi întorcându-se în naufragiu / fiindcă suntem în stare de celibat / când totul este ancorat în mare / Există o nemărginire peste noi / care ne umple de albastru singurătatea” (Eroziune XVII); “...ajunge un tunel ca să sculptezi piatra / să intimidezi apa care vine ca un râu să ne inunde” (Tunelul alb).
Din punct de vedere tematic, timpul (“fugit irreparabile tempus”) şi dramaticul sentiment al volatilităţii temporale, care face şi distruge totul în existenţele noastre, reprezintă principalele dimensiuni şi oferă oportunitate de manifestare pentru o imagistică sugestivă, care nu poate să treacă neobservată. Imaginile metaforice surprind prin fragranţă şi originalitate. În Purgatoriul personal al poetei: (...) “Minutele cad peste umerii mei / precum bucăţile de zahăr” (Aşteptarea); “Era o clipă în fiecare busolă / protestând instabil împotriva curentului” (Eroziune XVII); “vandalismul orelor” (Linişte); “Suntem orbi care bâjbâie / Întâlnindu-ne cu mobilele / şi mângâind pereţii / pentru a nu cădea” (Linişte).
Perspectiva asupra iubirii, o altă temă fundamentală în creaţia poetică a Marinei Centeno, este comparabilă cu forţa de sugestie din “Primăvara” boticelliană. Este vorba de un discurs poetic unind atracţia senzuală cu cea spirituală într-o manieră metaforică, ca în aceste versuri, încântând prin imagini care fac din sacru şi din profan un tot unitar: “...Îmi place suavitatea grădinilor tale / cu aromă de santal / acolo unde-ţi crstează pielea fermoarul / unde locul umflat apasă / în unghi obtuz /.../ De-asta îmi place tot ce-i al tău / până şi freamătul aerului / când treci pe dinaintea singurătăţii şi a distanţei” (Acela).
Cu o activitate poetică şi culturală susţinută de o prezenţă vizibilă în diverse antologii, de colaborări importante la diferite reviste culturale mexicane şi străine şi, în timpul din urmă, prin difuzarea emisunilor de poezie la Radio Ecológica (din oraşul Mérida, Yucatán), Marina Centeno se prezintă acum, după o atentă muncă de pregătire, cu Quietud / Linişte, un volum de o reală valoare, care merită cu siguranţă atenţia şi aprecierea publicului iubitor de poezie.
Traducere de Daniel Dragomirescu